Părintele Arhimandrit Ion Ioasaf Popa
- doctor în teologie patristică -

 
1919-2003


Prea Fericitul Pãrinte TEOCTIST

Evenimente

Icoane

Imagini

Videoclipuri

Pentru păreri şi sugestii contactaţi:
Aurora Milea
Bogdan Aligică

Site realizat şi administrat de:
Gloria Grup

 

 

Conferinţe

  • DUMINICA ÎNFRICOŞATEI JUDECĂŢI
  • Conferinţa "Despre cinstirea adevăratului Dumnezeu", conferinţă susţinută la Liga Studenţilor - Universitatea din Bucureşti Amfiteatrul „Spiru Haret“ în ziua de 8 noiembrie 1999;
  • Conferinţa "Postul şi menţinerea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti", conferinţă susţinută la Universitatea "Transilvania"din Braşov în data de 20 aprile 2000.

Conferinţa "Despre cinstirea adevăratului Dumnezeu"

Motto : “Viaţa veşnică aceasta este:
ca să Te cunoască pe Tine
adevăratul Dumnezeu şi pe
Iisus Hristos pe Care L-ai Trimis
(Ioan 17,3)”

Iubiţi studenţi,

Că să pot explica cinstirea cea adevarata a lui Dumnezeu cel adevarat, trebuie să fac o incursiune în istoria omului de la căderea lui în pacat pâna astăzi. De aceea împart istoria în doua: pâna la venirea lui Hristos si dupa venirea Lui. Aceasta pentru ca, prin Întruparea, moartea si Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-au produs niste schimbari radicale în omenire.
Situatia omului a ajuns grea pentru ca acesta, neascultând porunca lui Dumnezeu, s-a supus sfatului dat de diavol si a cazut din starea fericita în care fusese creat. Dumnezeu îl avertizase ca „în ziua în care vei mânca din pomul oprit, vei muri“. Diavolul însa, în chip de sarpe, s-a mladiat dupa pom si i-a spus ca „daca vei gusta din pom, vei ajunge ca Dumnezeu, sa cunosti binele si raul“. Si stramosii au gustat, ca sa ajunga repede dumnezei creati. Pomul în sine nu era otravit, dar a capatat putere omorâtoare prin neascultarea de porunca lui Dumnezeu.
În fapt caderea omului nu a adus pierderea chipului lui Dumnezeu din om, ci numai nefunctionarea chipului spre stadiul de asemanare. Scrie în Sfânta Scriptura ca Dumnezeu i-a alungat pe Adam si Eva din rai, dar i-a asezat lânga rai. Spun Sfintii Parinti ca pâna la cadere, harul dumnezeiesc era în centrul fiintei umane. Dupa calcarea poruncii însa diavolul s-a asezat în locul lui Dumnezeu în centrul sufletului omenesc si harul lucra acum din afara asupra lui. Lipsa harului din mijlocul fiintei umane si scoaterea omului din rai a dus la aparitia patimilor în om. Cain, un fiu al lui Adam, omoara pe fratele lui Abel din invidie.
Citind cu atentie primele capitole din Biblie, vedem cum unda raului se întindea în omenire, diavolul devenind, parca, „stapânitorul“ acestei lumi. Este adevarat ca, desi Dumnezeu lucra din afara asupra omului, oamenii continuausa se înraiasca. De aceea la un moment dat, i-a parut rau lui Dumnezeu ca l-a facut pe om si a hotarât sa-l piarda. Si a dat potopul, când n-au scapat decât Noe cu familia lui si câte doua perechi de animale.
Dupa ce a stat potopul, care durase patruzeci de zile, corabia s-a oprit pe muntele Ararat din Armenia de astazi. Urmasii lui Noe însa, a caror minte nu mai era la locul ei, au purces sa zideasca un turn înalt, ca la un eventual potop sa se salveze în el. Dar nu l-au terminat de zidit, fiindca Dumnezeu le-a încurcat limbile, încât nu se mai întelegeau. Si de atunci s-a împartit în limbi, adica în popoare, fiecare cu limba lui. Sfântul Ioan Gura de Aur însa zice ca „este (în fond) aceeasi limba, ca daca n-ar fi asa, nu s-ar mai putea traduce cuvintele“. Natiunile au îmbracat coloratura neamului respectiv.
În aceasta faza de cadere, omenirea se pravalea si mai mult în prapastia raului. Dumnezeu însa tot nu-l parasea pe om. A ales poporul evreu care se tragea din neamul lui Avraam, pe care l-a adus din partile Golfului Persic de astazi si l-a asezat în Tara Canaan. Prin fiul sau Isac si nepotul lui, Iacob, evreii s-au înmultit, au ajuns robi în Egipt pentru multa vreme. Dar Dumnezeu, prin Moise (un prooroc al Lui) i-a scos în mod miraculos din robia egipteana. În Arabia de astazi, spre Marea Rosie, în pustiul Sinai, unde este si muntele cu acest nume, evreii au ratacit 40 de ani. Si aceasta pentru ca atunci când Moise a urcat pe munte de a primit tablele Legii, zobovind el mai mult, evreii de jos au facut un vitel de aur si s-au închinat la el, asa cum egiptenii se închinau la zeul numit Boul Apis. Legile pe care le primise Moise erau din piatra si le scrisese însusi Dumnezeu cu degetul Sau. Când a vazut ca poporul se închina la idol, a trântit Legile si le-a spart. Dumnezeu însa i-a dat alt rând de Legi. Asa încât, ca o pedeapsa a lui Dumnezeu, din generatia lui Moise n-a intrat nici unul în pamântul ales, ci le-au ramas oasele în pustie. Dupa ce s-au asezat în Tara Sfânta, Dumnezeu i-a condus întâi prin judecatori, adica printr-un sistem democratic. Erau mai multi barbati alesi de Dumnezeu si constituiti într-un sfat, care conducea poporul. Sub ultimul judecator, Samuil, poporul s-a revoltat si i-a cerut acestuia sa le puna rege, cum au popoarele vecine. Si Dumnezeu a împlinit vointa poporului, dar i-a atras atentia lui Samuil să le spuna ca regele o sa le ia din terenuri, o sa-i puna la munci grele…
Poporul a staruit si Dumnezeu le-a dat rege. Dintre regii cei mai de seama au fost David si Solomon, fiul acestuia. David a organizat bine tara evreilor, iar Solomon a zidit un templu în care sa aiba unde a se închina poporul ales. Solomon însa a gresit mult în fata lui Dumnezeu ca, pe lânga greseala de a-si lua aproape o mie de femei, a adus si zeii cananitilor în tara sa se închine poporul la ei. Mai toti regii n-au fost însa de calitate si-au gresit mult înaintea lui Dumnezeu. Prin prooroci însa Dumnezeu a cautat de fiecare data sa-i aduca la calea cea buna.
Celelalte popoare pagâne erau conduse tot de Dumnezeu, chiar daca se închinau la idoli. Aceste popoare se conduceau dupa Legea lui Dumnezeu, care era scrisa în inimile lor. Adevereste aceasta Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Popoarele, care nu au lege, fac din fire cele ale Legii, caci au aceasta lege scrisa în inimile lor“. Asa se face ca Iov, care nu era din neamul evreiesc, ne spune Dumnezeu ca era cel mai bun din lume. Iar sf. Vasile cel Mare, când se refera în Liturghia sa la neamurile dinainte de Hristos, zice: „…Nu ai uitat lucrul mâinilor tale (adica pe om), ci l-ai cercetat în multe chipuri…facut-ai puteri prin sfiintiii tai, care ti-au placut Tie din fiecare neam…“ Si ca Iov au mai fost Enoh, Melhisedec si altii la popoarele vecine evreilor. În lumea elena sau greaca au fost chiar filosofi mari ca Platon, Aristotel si altii care au ajuns sa creada într-un singur Dumnezeu -bineînteles nu la dimensiunea si realitatea Celui adevarat - si sa-si orienteze viata oarecum dupa presupusa Lui învatatura. Privindu-i din acest unghi, sfintii scriitori apologeti din a doua jumatate a sec. II i-au numit „crestini inainte de crestinism“, adica de Hristos. Si la Egipteni în mod deosebit, dar si la traco-geti a fost puternica acea credinta în nemurirea sufletului.
Asadar Biserica cea din paradis, alcatuita din Adam si Eva, în strânsa legatura cu Dumnezeu, s-a mentinut si dupa caderea în pacat, cum spusei mai înainte. Dar, întrucât motorul asemanarii cu Dumnezeu nu mai functiona, omenirea nu putea sa faca fapte bune de calitate. De aceea sf. Ioan Gura de Aur, pe la anul 400, o numeste „Biserica cea stearpa din pagâni“. Si chiar daca a dat si sfinti cum au fost proopocii la evrei si Iov, unii filosofi la eleni sau insasi marea masa pagâna care îndeplinea legea morala sadita în firea omului, toate aceste fapte nu au putut sa-l ridice pe om din prapastia pacatului stramosesc si a altora adaugate ulterior.
De aceea a fost nevoie sa vie Însusi Logosul , Fiu al lui Dumnezeu, adica Iisus Hristos, Care „s-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria s-a înnomenit“, adica a cuprins în persoana Sa firea omeneasca cu sufletul si trupul uman, asemenea noua, dar fara de pacat. Iar sfânta Fecioara Maria, prin viata ei curata, reusise sa faca în ea nelucrator pacatul stramosesc si sa se împodobeasca în acelasi timp cu toate virtutiile. De aceea îngerul, care vine sa-i vesteasca nasterea din ea a lui Hristos - Izbavitorul, o saluta zicând: „Bucura-te, cea plina de daruri…“ si celelalte cuvinte scrise de evanghelist. Ea obiecteaza spunând: „cum sa nasc, daca nu cunosc barbat?“. Îngerul îi spune: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri…“ Fecioara a primit zicând: „fie“, adica „da“. Si în clipa aceea imperceptibila Duhul Sfânt a curata-o de pacatul stramosesc, L-a întrupat pe Logosul divin si L-a facut (creat) Om din Fecioara Maria, cu trup deodata întreg, dar fara pacat, si cu suflet cuprins în însasi Persoana Logosului. Altfel decât la noi oamenii, caci fiecare dintre noi suntem zamisliti, parintii creând trupul, iar Dumnezeu creind la om concomitent sufletul; prin aceasta omul devine o entitate nerepetabila; fiecare ins cu unele trasaturi specifice, dar dupa chipul lui Dumnezeu. Asadar, din Sfânta Fecioara, Hristos a luat firea omeneasca, dar nu cea a lui Adam cel contaminat de pacatul neascultarii, ci aceea la care trebuia sa ajunga Adam daca staruia în ascultarea fata de Dumnezeu pâna la atingerea asemnarii, adica devenind Dumnezeu prin har. Fecioara Maria atinsese acest stadiu si din trupul ei, curatita de pacatul originar, Hristos îsi ia trupul omenesc. Prin aceasta se produce o înnoire esentiala a firii omenesti.
De acum începe era crestina, care este desfasurarea noii creatii a lumii în Hristos, caci la Întruparea Sa, El a cuprins toata omenirea, si pe cea de la Adam si pâna la moartea si Învierea Sa, pe toti izbavindu-i realmente din iad si eliberându-i.
Iar celor în viata, când Domnul a golit iadul, si tuturor ce se vor naste pâna la sfârsitul lumii si-I vor îmbratisa învataturile care au puterea de a transforma omul într-o faptura noua, acelor le va fi data viata vesnica. În acest sens zice evanghelistul: “Iar celor câti L-au primit si cred în numele Lui, le-a dat puterea sa se faca fii ai lui Dumnezeu, prin nasterea din apa si din Duh“ (Ioan 1,12 si 3,5). Aceasta nastere duhovniceasca, fiintiala firii omenesti, a început de la ziua Cincizecimii, adica de la Rusalii. Atunci multimile care ascultau pe apostolul Petru cuvântând, au fost patrunse la inima si au zis catre acesta si catre ceilalti apostoli: „Ce sa facem?“ iar Petru le-a spus: „Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea pacatelor si primirea Duhului Sfânt“ (F. Ap.2,37-38). Acest proces de încrestinare în numele Sfintei Treimi s-a savârsit când popoarele, rând pe rând, au crezut în Hristos, devenind astfel crestine. Si se continua individual, când fiecare primeste sfântul Botez. Ati vazut, cu acest prilej, ca în tinda bisericii preotul citeste niste rugaciuni numite si exorcisme, care au ca efect alungarea duhurilor rele din cel ce se boteaza. Si îndata, când pruncul a fost scufundat de trei ori în apa sfintita, se salasluieste Hristos în centrul fiintei noului botezat, precum o samânta. Prin ungerea cu sfântul mir i se adauga si Sfântul Duh cu darurile sale, iar prin împartasirea imediat dupa Botez i se îmbiba pruncului în firea lui, adica în suflet si trup, însusi Hristos cel jertfit în sfânta Liturghie, devenind astfel membru al trupului lui Hristos. Dar dupa aceasta înnoire în Hristos, se impune categoric cresterea lui Hristos în cel botezat. Aceasta se face prin constientizarea rezultata din învatatura de dupa Botez. De aceea, dupa ce zice Mântuitorul: „Mergând învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh“, adauga: “învatându-le sa pazeasca toate câte am poruncit voua“ (Matei 28,19-20). Aceasta continua instruire dupa Botez pe masura ce copilul creste, revine, fara îndoiala, parintilor si nasilor, dar esentialmente revine preotilor savârsitori ai tainei ca parinti duhovnicesti. Ei sunt urmasii apostolilor si trebuie neaparat sa continue cu osârdie si daruire cresterea în Hristos a celor botezati. Ei trebuie sa-l urmeze pe Apostol nu numai în a boteza, ci mai cu seama în a osteni sa-i învete. Apostolul spune clar: „O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii pâna ce Hristos va lua chip în voi.“ (Gal.4,19). Numai prin aceasta de a doua faza a instruirii creste Hristos în noul botezat si concomitent prin împartasire. Iar chipul lui Hristos vizibil în cel botezat este caracterul acestuia de Hristos creat, caci aceasta înseamna crestin. Fara acest proces de crestere, cel botezat ramâne crestin de forma, în care nu se vede chipul lui Hristos, ci în cel mai bun caz se întrevede chipul cel din creatie, dinainte de venirea lui Hristos, o moralitate si o omenie fireasca, dar fara sa fi îmbracat chipul lui Hristos. De aceea instruirea copiilor prin efortul educatorilor, cu deosebire al preotilor, dar si prin stradaniile celui instruit este absolut necesara. Hristos cel plantat în sufletul noului botezat ramâne cu toate potentele lui de încoltire si crestere, precum boabele de grâu din piramidele faraonilor, care dupa mii de ani, puse în conditii favorabile, au încoltit. La judecata de apoi însa se va lua chipul lui Hristos dintr-acestia care nu L-au crescut, iar cei ce aveau datoria sa-L creasca vor fi condamnati la chinurile vesnice.
Iata de ce venirea lui Hristos si lucrarea lui în sufletele omenirii a fost o noua creare.
De aceea anii se numara de la Hristos de catre toate popoarele. Daca la Turnul Babel Dumnezeu a pedepsit omenirea cu încurcarea limbilor, la Duminica Cincizecimii, adica a Rusaliilor, când se coboara Duhul Sfânt peste Apostoli si peste evreii localnici si cei veniti din toate neamurile pamântului (cunoscute atunci), toti acestia îl aud pe Petru, decanul de vârsta al Apostolilor, vorbind într-o limba pe care toti o întelegeau. Era, poate, limba aceea de care vorbea Sf. Ioan Gura de Aur si care, prin Duhul Sfânt, se traducea în auzul si mintea lor în limba fiecaruia din neamurile prezente acolo. În ziua aceea si a doua zi s-au botezat 5.000 de credinciosi, care au constituit Biserica primara. În Noul Testament scrie ca: “Sufletul si inima tuturor acestora era una si aveau toate de obste“. Egalitatea în cele materiale nu era obligatorie, ci fiecare membru al acestei prime comunitati crestine putea sa-si pastreze o parte din avere, cu conditia categorica de a înstiinta în prealabil pe apostoli, gospodarii acestei mici obsti. Este adevarat ca zilnic staruiau în rugaciune si în frângerea pâinii, adica se slujea Liturghia, dar trebuiau sa si munceasca. De aceea scrie apostolul Pavel comunitatii din Corint: “Cine nu vrea sa munceasca, nici sa nu manânce“. Altfel spus trândavia era pedepsita cu înfometarea, daca crestinul respectiv era valid de munca. Atunci s-a întocmit o societate noua, patronata nevazut de Hristos, cel prezent în constiinta fiecarui credincios, prezent în rugaciunea obsteasca de la Sfânta Liturghie, prezent în rugaciunile fiecaruia, precum spusese: „Iata, Eu cu voi sunt pâna la sfârsitul veacurilor“.
Dar din partile rasaritene ale Imperiului Roman si din centrele de cultura greaca a pornit o invazie de doctrine, care se deghizau în a fi crestine. Asa au fost sectele gnostice, maniheice si altele, care toate sustineau dualitatea existentei, anume ca materia, inclusiv trupul omului, este rea de la natura, ci doar sufletul este bun, dar, fiind unit cu materia, devine si el rau. Însusi Platon a sustinut ca materia este rea si, ca atare, este sursa raului. Sub aceste forme sofisticate ale credintelor si filosofiilor de atunci se urmarea uciderea noii doctrine crestine sau strâmbarea ei, ca practic sa duca tot la obiceiurile pagâne. Toate ereziile mari din primele sapte veacuri au fost încercari bine regizate de a desfigura crestinismul si pe Hristos însusi, facând din aceasta doctrina una pagâna. A fost nevoie de sapte sinoade ecumenice ca ereziile sa fie înfrânte, iar învatatura crestina sa ramâna autentica asa cum au dat-o Hristos si Apostolii, asa cum au tâlcuit-o si practicat-o sfintii dascali, ierarhi, preoti si calugari ai Bisericii celei una. Sfintii Parinti s-au unit în cuget si simtiri, în grai si în fapte, neadmitând nici un fel de tovarasie cu erezia, oricare ar fi fost ea. Asa era în vremea aceea, ecumenismul, adica unitatea lumii crestine în Acelasi Hristos, în credinta si morala celor sapte Sinoade ecumenice. Prezenta marilor Sfinti Parinti, începând de la Origen, prin sfintii cei Trei mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur si pâna la Sfântul Ioan Damaschin si Sfântul Patriarh Fotie, aceasta prezenta activa a lor si strajuire neclintita a adevarului de credinta si de spiritualitate au pastrat Ortodoxia fara vreo fisura rezultata din cochetarea cu erezia. Or ecumenismul Bisericii Ortodoxe - implicit si a celei române de astazi - nu poate fi asemanat cu ecumenismul primului mileniu, caci în al doilea mileniu Biserica Occidentala s-a rupt de cea „una“ a Rasaritului, astfel încât adevaratul Dumnezeu nu a mai fost adorat în autenticitatea lui. Biserica Catolica, punând un om muritor la temelia ei, pe apostolul Petru printr-o interpretare tendentioasa si de-a dreptul gresita, a alungat pe Hristos în ceruri, iar pe pamânt a ramas Papa ca urmas a lui Petru, intitulându-se loctiitor al Fiului lui Dumnezeu. Aceasta a facut ca Evul Mediu sa fie la cheremul unui om (si a celor din jurul lui) care a întretinut despotismul si teroarea vreme îndelungata. Apusul catolic, preluând de la Fericitul Augustin conceptia ca materia este rea, a nascocit gratia (harul) creata ca un fel de mânusa cu care puritatea Duhului Sfânt sa nu se atinga de trupul material al omului. Si mai mult, aceasta gratie a fost pusa la dispozitia Papei. Concomitent inventeaza un al treilea loc al unor suflete dupa moarte, de unde ele pot fi izbavite, daca se cumpara de la negustorii Papei niste bilete numite indulgente.
Aceasta tripla si flagranta deviere de la sfânta dogma a mileniului întâi a frânt, de data asta, Biserica Apuseana în doua, rezultând protestantismul din sec. XVI. Si din protestantism a aparut neoprotestantismul cu puzderia de secte. Protestantismul si-a luat dreptul ca fiecare sa interpreteze Sfânta Scriptura în felul lui, distrugând astfel si mai mult Biserica. Despotismul papal pe o parte si autonomia protestantismului pe de alta parte au dus la secularism, adica acea doctrina ateista care considera omul masura tuturor lucrurilor. Altfel spus tot o conceptie similara cu a Papei, caci si secularismul si papalitatea au alungat pe Dumnezeu din lume si au pus în locul lui omul: papa sau persoanele secularizate, si unii si altii nemaipermitând amestecul lui Dumnezeu în treburile omenesti si nici direct lucrarea Sfântului Duh.
Bisericile totusi, simtând nevoia de unitate, ca sa înceteze framântarile, s-au unit în miscarea ecumenica. Dar diferentele, respectiv devierile, atât ale catolicilor cât si ale protestantilor, fiind departe de profilul si dogmele adevaratului Dumnezeu, n-au reusit sa ajunga la consens, caci Bisericile Ortodoxe din Consiliul Ecumenic al Bisericilor sunt putine, pe când cele Protestante, cu noianul lor de secte, sunt mult mai multe. Iar Papa sta la pânda asteptând si facând eforturi ca în final el sa câstige. Si mai grav este ca în Statele Unite ale Americii s-au pus bazele „Noii ere“ (New Age) care este întru totul anticrestina si de care nu s-au atasat pâna acum vizibil decât sectele neoprotestante si, desigur, toti secularizatii.
Aceste noi metode de distrugere a crestinismului emana si de la sionism (miscare mondiala a evreilor din diaspore) si de la manoserie, ai caror membri declara pe fata ca sunt un curent filosofic, fara o baza religioasa. În decembrie 1940, când conducerea statului era nationala si crestina, am vizitat la Bucuresti o expozitie în care era demascata francmasoneria. Atunci s-au scris si carti de demascare. Principiul de baza al acestei miscari este: „cu matele ultimului popa sa spânzuram pe ultimul rege“. Lovindu-se însa de Imperiul Britanic care este condus de dinastia regala, masonii au creat o ramura britanica regalista, „ritul scotian“. Intelectualii nostri, fiind majoritatea regalisti, unii dintre ei sunt în masoneria de rit scotian. Iata asadar cum se împlineste cuvântul psalmistului ca „adânc pe adânc cheama“, adica admitând o spartura în blocul monolitic al credintei crestine, dupa aceea vine alta si alta..., si ajungându-se astfel si la slabirea Biserilor Catolica si Protestanta, tocmai ceea ce urmareste „Noua Era“. Si mai grav este ca unele somitati eclesiastice catolice si protestante se implica favorabil în aceasta necrestina ideologie.
În apusul secularizat si în „grasii pamântului“ de acolo, adica în paturile bogate care exploatau saracii, au aparut Karl Marx si F. Enghels, adica marxismul ateu în forma si inuman în fond, desi copiaza unele aspecte sociale de la crestinismul primar. Dar în Apus nu si-a gasit locul de aplicare în secolul trecut. Prin Lenin si altii a ajuns în preavoslavnica Rusie sub forma de marxism - leninism, care a stapânit acel mare imperiu 70 de ani. Este adevarat ca a venit si peste tarile din Rasaritul si centrul Europei în urma cuceririi si ocuparii acestora cu ajutorul Statelor Unite ale Americii, pe atunci aparând ca o tara crestina si capitalista. S-a instalat si la noi comunismul bolsevic, dar în fapt, la venirea rusilor exista în România un Partid Comunist cu cca 900 de membri din care 1/3 erau evrei, 1/3 maghiari si 1/3 romani, unii de buna credinţă. Asa ca noua ni s-a impus marxism-leninismul si principiile administrativ-economice. Dar nu a fost o prigoana a clerului si a credinciosilor ca în U.R.S.S., Biserica Ortodoxa majoritara a avut legile ei, întocmite „conform canoanelor şi traditiilor ei“, cum prevedea Legea Cultelor. Existau în total 14 culte, din care doua necrestine (cel mozaic si cel mohamedan). Dar atât Catolicismului cât si Protestantismului cu sectele lui nu le era îngaduit sa faca prozelitism. Este adevarat ca membrii Partidul Comunist Român de vârf si cei din anumite categorii de functionari pozau în atei, dar pe ascuns s-au botezat si s-au cununat. În plus nu am vazut nici o carte antireligioasa care sa ignore existenta lui Hristos. Îl prezenta ca pe un geniu, nu ca pe un Dumnezeu şi Om, dar nu a fost niciodata insultat nici blasfemiat. Spun aceasta pentru ca dupa 1989, prin 1990-1991, o doamnă intelectuală, care lucra la Grupul de Dialog Social, a scris o piesă de teatru, care s-a şi jucat, în care şi Hristos era prezentat ca un imoral, iar Fecioara Maria ca o desfrânată. Vedeţi aşadar, că sub aspectul integrităţii credinţei creştine, “am sărit din lac în puţ”, vorba proverbului. Ba şi mai mult, sub lozinca “Drepturile omului“ aplicată şi religiei, s-a poluat mult atmosfera spirituală a României Creştine cu elemente de propagandă ale religiilor orientale, ale sectelor de tot felul, ale homosexualilor etc., şi se duce o luptă acerbă de către unii din conducătorii şi legiuitorii Ţării noastre să se legifereze toate aceste anomalii care sunt importate din afară cu scopul vădit de a distruge unitatea creştinismului cu puternice rădăcini în primul mileniu. Mă refer întâi la Biserica Ortodoxă, apoi şi la cea Catolică şi la cea Protestantă din sec. XVI-XVII, luând în calcul mai ales pe păstorii lor de bună credinţă şi masa bunilor creştini.
În faţa acestei agresiuni fără precedent în istoria neamului nostru, va trebui să rezistăm şi să triumfăm, aşa cum au făcut şi strămoşii noştri - tineri sau bătrâni - care nu au fost afectaţi în credinţa şi în obiceiurile lor nici de năvălitorii barbari din prima mie de ani, respectiv 250-1250, şi nici de incursiunile turcilor mahomedani de cam 500 de ani, până la 1877. Taina rezistenţei neamului a fost credinţa puternică în adevăratul Dumnezeu şi trăirea intens creştină începând de la cei de jos până la pătura celor de sus: boieri, sfetnici, voievozi.
Este adevărat că starea psihologică şi religioasă a românilor a pierdut din intensitate în timpul celor 50 de ani cât am trăit sub o concepţie bolşevică şi atee. Religios noi ortodocşii români am hibernat oarecum. Când iarna a trecut, am fost invadaţi de toate aceste curente. Şi fiind slăbiţi sufleteşte şi cu credinţa, iar cu cunoştinţele religioase destul de săraci, forţa în a rezista şi a birui este mai mică. Ne bucură însă pe noi, slujitorii Bisericii străbune, râvna şi dragostea tinerilor studenţi, ca frăţiile voastre, şi mulţi alţii în care evlavia şi credinţa cresc din butucul neamului nostru creştin şi dau roade în bunele şi evlavioasele manifestări în viaţă şi mai mult, ne bucură că mulţi tineri vin la Biserică, se spovedesc şi se împărtăşesc. Iar dumneavoastră vă rupeţi din timpul de studiu şi chiar din cel de răgaz ca să veniţi în acest amfiteatru şi să-l ascultaţi săptămânal pe harnicul şi duhovnicescul preot Tănase, iar astăzi, în lipsa lui, pe mine.
Este dureros că unii studenţi - mă refer la câţiva de la Filosofie - nu numai că nu vor să audă de astfel de conferinţe, ci declară că Biserica neamului a introdus fundamentalismul religios. Să ne rugăm însă şi pentru fraţii noştri care ne defaimă şi ne dispreţuiesc, ca Dumnezeu să-i aducă la credinţa moşilor şi strămoşilor noştri şi pe cei rătăciţi de la Ortodoxie - poate pentru scurt timp.
Rog să nu considere nimeni ca învechită concepţia noastră creştin ortodoxă, căci „Hristos şi ieri şi astăzi şi în vecie este acelaşi“, cum spune sfântul Apostol Pavel.

sus


Mânăstirea Ciolanu

Pãrintele prof. dr.
Ioan G. Coman

Biserica Sfântul Ilie - Rahova, Bucureşti

Mormânt

Patriahia Românã

Patriarhii României

© Arhimandrit Ion Ioasaf Popa - Biserica Ortodoxă Română